Vioara cea mare a lui Vlad

Pentru Jurnal de Chișinău, 2011

Atunci când nu cântă, repară. Este cunoscut în rândurile artiştilor autohtoni ca cel mai bun restaurator de contrabasuri, iar munca sa îi este cea mai bună publicitate.

A venit în Moldova în 1985, când avea zece ani. „Tata este originar de aici”, începe să povestească Vlad. „După armată a încercat să se angajeze conform specialităţii, ca agronom, dar a fost „îndemnat” să plece în Kazahstan. Aşa era regimul”, spune Vlad. Nu la mult timp după ce ajunge în capitala kazahă, Alma-Ata, tatăl lui Vlad îşi întemeiază o familie. În 1985, familia Bolocan se stabileşte într-un sătuc din raionul Şoldăneşti.

Aici Vlad termină cu succes școala și vrea să-și urmeze visul și să se înscrie la o instituție de învățământ superior cu profil muzical. „Tata totuși credea că aș putea deveni un agronom bun și nici nu dorea să audă de muzică”, râde Vlad. „Am încercat să intru la o şcoală agricolă, în raionul Camenca. Am susținut toate examenele pe nota cinci pe atunci, dar era o concurenţă prea mare și până la urmă am renunțat”, spune Vlad. Însă, cum nu putea să se întoarcă acasă fără niciun rezultat, tânărul se înscrie la o școală profesională unde a învățat tencuitul. După absolvire, își ocupa timpul cum putea, numai cu tencuiala nu. În sfârşit, tatăl său a cedat: „La ce bun să umbli așa pe drumuri? Dacă asta vrei, mergi şi fă muzică!”.

„Vreau să cânt la vioara cea mare”

În 1993, merg amândoi la Soroca la Colegiul de Creație Populară. Vlad nu prea știa să cânte la instrumente muzicale, ci doar din voce. Profesorii l-au examinat îndelung și, văzând că băiatul are stofă, l-au întrebat: „La ce vrei să cânți?”. Timid, băiatul privi prin camera ticsită cu instrumente și arătă cu degetul spre un contrabas din colţul sălii de clasă: „La vioara cea mare!”. Întreaga sală a izbucnit în hohote: „Tata tăcea rușinat, iar profesorii râdeau fiindcă aveam nu mai mult de 1,58 m iar contrabasul era mai înalt decât mine. Nu știu de ce, dar anume la acea vioară am vrut să cânt”, râde bărbatul.

În ultimul an de colegiu, la susținerea examenului final, Vlad îl impresionează pe șeful comisiei de examinare, maestrul Gheorghe Șevcișin, dirijorul ansamblului „Joc”. „Domnul Șevcișin mi-a spus că trebuie neapărat să vin la Chișinău fiindcă am perspective… și mi-am încercat norocul”, își amintește Vlad.

Se pornește de acasă doar cu banii pentru drum și fotografii pentru documentele de înscriere la Academia de Arte din Chișinău. „Aveam puține șanse. Erau doar cinci locuri la buget și două-trei locuri de candidat, unde învățai jumătate de an și, dacă aveai rezultate bune, puteai fi primit la buget”. Din cauza situației financiare dificile din familie, tânărul Vlad nu-și putea permite achitarea contractului. „Timp de un an nu am fost nici candidat, nici student… nu știu ce eram. Abia în anul doi a fost emis ordinul să fiu admis la buget”, spune Vlad.

Foamea din studenție

Printre tineri circulă bancuri despre „foametea la studenți”, dar bărbatului nu-i prea vine a râde când își amintește de nenumăratele zile ale studenției sale când nu avea ce mânca. Mama sa se îmbolnăvise, iar cheltuielile pentru medicamente erau foarte mari. Tânărul era pe cont propriu, fără nicio sursă de venit.

„Aveam un coleg de colegiu, Liviu Iarovoi, care ne-a strâns într-o formație cu care să cântăm la diferite festivități. Avea și o sală de repetiții în Durlești”. Așa mai câștigau câte un ban. Liviu avea fire de businessman și avea afaceri cu carne sau mere și-i mai ajuta pe tinerii studenți: „Ne ușura un pic situația și ne mai aducea ceva alimente, cât putea. Uneori ne dădea și bani, să avem măcar de drum”, își amintește Vlad. Concertele cu orchestra academiei le mai aduceau și ele ceva venit, iar în vacanțele de vară lucra la construcții și căra beton. „În ultima vacanță am lucrat la Piața Centrală ca hamal, însă după două luni am obținut un post mai bun, ca vânzător de cvas”, îşi aminteşte zâmbind Vlad.

În anul doi de studii, profesorul său de orchestră îi propune să-l înlocuiască pe contrabasistul ansamblului „Fluieraș”, care era plecat la București. După mai multe repetiții și concerte, în timpul turneului din Turcia, Vlad a depus cererea și a fost primit în ansamblu. Cu „Fluieraș”-ul a cântat din 2000 până în 2008, după care s-a înscris în orchestra lui Iurie Borș. „Am plecat în noua orchestră fiindcă acolo se aborda o altă direcție în muzică. Am început să cânt la chitara bas. Era ceva nou și doream să mă realizez și aici”, spune Vlad, adăugând că până în prezent activează cu orchestra.

De la muzica populară la jazz

„Cu jazul am început foarte interesant”, spune Vlad înviorându-se brusc. În perioada când era student, Chișinăul era zguduit de un curent puternic al acestui gen de muzică. Puteai auzi ritmuri de jaz în tot mai multe cluburi, cafenele și restaurante. În scurt timp, tânărul a primit propunerea să se alăture unei formaţii de jaz ce activa la AMTAP. „Îmi era frică să mă adâncesc în acest curent și nu îl prea înțelegeam”, spune bărbatul retrăind emoțiile de atunci. De când ajunsese în Moldova, Vlad a îndrăgit muzica populară, fascinantă prin melodicitatea sa, pe când jazul era altceva. Mergea la concerte și încerca să pătrundă esența acestui stil. „La un concert nu se prezentase contrabasistul trupei și cineva din formaţie s-a apropiat de mine, mi-a întins contrabasul și zice: Ține! Azi vei cânta jazz!”. Uitându-se peste notele din faţă, vrăjit de noua experiență, Vlad a susținut concertul cu succes. „Atunci m-au văzut Roman Tulei și Oleg Baltaga, fost toboșar în „Trigon”, care aveau nevoie și ei de un contrabasist pentru prestații în restaurante. Am cântat cu ei patru luni în care am făcut o pasiune pentru jazz”, spune Vlad.

Repara contrabasuri din necesitate

În rândul artiștilor, Vladimir Bolocan este știut ca cel mai bun restaurator de contrabasuri. Atunci când nu are repetiții pentru concerte, bărbatul își petrece timpul în atelier, reparând instrumentele muzicale cu măiestria și devotamentul unui chirurg. „Lucrul meu îmi este cea mai bună publicitate”, spune bărbatul.

A început să repare contrabasuri din necesitate, încă din studenție. Pentru că un instrument nou costa cu mult peste posibilitățile tânărului Vlad, cânta la contrabasul academiei, care era într-o stare foarte rea. „Exersam mult, cam cinci-șase ore pe zi și pe parcurs începeam să aud sunete care nu mă aranjau, deși cântam corect”, povestește Vlad. S-a adresat unui meșter în domeniu, dar, fiind în lipsă de bani, i-a propus să lucreze câte ceva în atelier sau să măture, în acest fel să-i răsplătească munca meșterului. Dar chiar și după restaurare, contrabasul tot nu suna cum ar fi vrut tânărul student. Atunci a încercat să-l repare singur.

„Totuşi muzica e cea mai importantă”

„Îmi place foarte mult să lucrez cu lemnul, cred că l-am moştenit pe bunelul meu, care era un lemnar apreciat în regiunea din Kazahstan în care locuia. Așa că mi-a fost ușor să învăț a repara”, spune cu o ușoară mândrie Vlad. Între timp, își procură ieftin un contrabas care era într-o stare catastrofală. Fiindcă avea nevoie de cunoștințe în domeniul restaurării, se adresă la Mihail Bârlădean. „Un meșter adevărat, care mi-a fost învățător”, spune cu admirație. Meșterul i-a dat tânărului student câteva unelte de lucru și multe sfaturi. „Experimentam mult reparând, din care cauză cheltuiam foarte mulți bani, până am început să repar mai bine”. Colegii de orchestră au început să i se adreseze tot mai mult lui Vlad pentru a-și restaura contrabasurile, iar tânărul, modest din fire, nu le cerea bani, fiecare însă plătea cât considera. „Au fost perioade mai grele când reparația instrumentelor era singura mea pâine. Dar în mod normal, e mai mult o ocupație ce ține de timpul liber, muzica fiind cea mai importantă”, zice Vlad Bolocan.