Scriitorul este sincer atunci când scrie despre mâncare

Cred că cele mai sincere fragmente dintr-un roman, nuvelă sau poezie, sunt acelea în care se vorbește despre mâncare. Am o convingere aproape violentă că scenele siropoase de iubire, conflictele, sau descrierile sunt mereu exagerate, pre mult gândite și calculate. Dar nimeni nu poate minți când scrie despre mâncare. E o necesitate fundamentală, iar când te plesnește foamea îți vrei mâncarea chiar acum, indiferent de formă și consistență. E ca femeia pe care o iubești și, gândindu-te la ea, nu-i mai adaugi în frumusețe ci pur și simplu o iubești așa cum este. Iar asta mă duce cu gândul la ideea că sexul e și el o necesitate fundamentală, prin urmare și el sincer. Dar îi cedează mâncării. Trebuie întâi să papi bine ca să ai suficientă putere să-ți satisfaci necesitatea fundamentală… de tandem.

Prin urmare — scriitorul este cel mai sincer (superlativ?) atunci când scrie despre mâncare.

Și mă minunează sclipirea dumnezeiască care te frige în burtă atunci când citești cum un personaj își prepară o masă atât de simplă, din produse atât de comune. Mâncare peste care ai trece cu vederea dacă ai vedea-o în paginile unui meniu în restaurant. Și totuși, cumva, acele câteva rânduri culinare îți face din gură o veritabilă cascadă Niagara.

Acum că stau și mă gândesc, prima oară am încercat acest sentiment citindu-l pe Murakami și m-am prins asupra ideei că așteptam următorul capitol când personajul, preț de vreo câteva pagini, va începe prin a deschide frigiderul și va enumera cele câteva produse din care nu prea poți încropi nici o ciguleală, darămite o cină; apoi va urca într-o Dacie, dar de brand japonez, va șofa până la cel mai apropiat market, va culege câteva produse aparent deloc apetisante, apoi se va întoarce în apartament (la Murakami mai mereu e vorba de un apartament) și își va încropi o cină — frugală! Din cărțile lui am prins farmecul acestul cuvânt — frugal.

Într-o noapte, pe la 3 dimineața, citeam ceva din sus-numitul autor, și dau peste un fragment în care personajul își pregătea o cină — frugală — din câteva feliuțe de pâine neagră, niște brânză feta și câteva roșii cherry. Clar, în acea noaptea am mâncat până la greață jumătate de pâine albă, cu brânză de oi și roșii din grădină de la bunica (deh… fiecare cu ce are la gospodărie).

Ceva mai încoace citeam romanul “Zorba grecul”. O carte care a urcat în topul romanelor preferate din toate timpurile și sper să-mi fac un pic de timp să scriu vreo două rânduri și despre ea, cândva (mulțumesc Gonzo pentru recomandare indirectă). Deci, citeam eu cartea asta, care transpiră prin toții porii ei de celuloză o poftă de viață nemaipomenită. Și cât de tare mai chinuia când se vorbea despre prepararea unei ciorbe de legume, niște fripturică, condimentată cu ce buruiene mai găseau personajele pe lângă casă, niște ceapă, brânză și totul scăldat cu mult vin roșu.

Dar și mai proaspăt! “Fructele mâniei” de Steinbeck. Cum găteau în cartea aia fermierii americani turte din mălai, prăjite și stropite cu grăsimea de la fripturică și slănină, urmate de o cană mare de cafea, dintre acelea cu mult zaț.

Să fi avut în serile acelea de lectură slănină în frigider — sigur făceam o pancreatită.

Să scurtăm vorba, nu știu ce-mi veni să scriu anume despre mâncare din cărți, poate că e trecut de 9 seara, și mă prinde foamea încă la serviciu. Cert e faptul că am să merg imediat acasă, unde mă așteaptă o superbă auto-biografie, “Dark Days” de David Randal Blythe, în care se vorbește în mare partea despre perioada când a stat la pușcărie și a mâncat multă supă apoasă cu câteva firișoare de morcov, cu pâine neagră și ceai diluat. Și ce crezi, am să am poftă anume de asta!