O cină la Roma

Eram la finalul mini-vacanței de două zile în Roma și am ajuns acasă la verișoară-mea, să luăm cina și să petrecem cateva ore împreună, după care, ea și soțul ei, Dario, s-au oferit să ne ducă la aeroport, că tot aveam zbor retur în noaptea aceea.

Ne-am așezat la o masă rotundă în bucătărie, iar Dario s-a apucat să pregătească ceva pentru cină. Până în ziua de astăzi țin minte ce a gătit și cum a gătit, ca pe un flashback culinar, deși pe atunci, acum aproape zece ani, gătitul nu era ceva care să mă intereseze în mod special.

Dario a pus pastele la fiert, iar într-o tigaie încinsă a adăugat ulei de măsline și roșii cherry. Atât. Când pastele au fiert (din punctul lui de vedere, că eu le-aș mai fi lăsat vreo zece minute, dar n-am comentat), le-a pus în tigaie, peste roșii, și a continuat să le gătească acolo. La final, a pus pastele în farfurii și ne-a întrebat dacă suntem ok cu trufele. „Si si”, am răspuns eu, chiar dacă nu aveam nicio idee ce înseamnă o trufă și din ce categorie de aliment face parte. Atunci el a ras deasupra niște parmezan cu trufe și ne-am pus pe mâncat.

Primul lucru pe care l-am simțit a fost mirosul înțepător de trufă și gustul greu de descris pe care ți-l lasă în gură. În ceea ce privește pastele, trebuie să recunosc că pentru mine Italia însemna carbonara, bolognese, pizza și tiramisu, și toate să aibă cât mai multă carne (în afară de tiramisu, clar). Așa că eram oarecum indiferent față de aceste paste cu roșii.

Până le-am gustat…

Nu-mi puteam explica de ce erau atât de gustoase. Aveam și noi acasă aceleași ingrediente, dar niciodată nu mâncasem paste așa bune. Unde mai pui că Dario le-a pregătit cu atâta nonșalanță, de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume (eu n-am atâta siguranță în mine nici măcar când fierb un ou). Și totuși, îmi amintesc cât de gustoase erau. Atunci probabil am înțeles cum trebuie să fie pastele al dente, ce înseamnă un sos de roșii care nu e ketchup și cașcaval ras care nu e cașcavalul moale pe care îl foloseam pentru tartine.

Și am început să discutăm despre cum se face că tot ce am gustat în Roma era de o simplitate extremă și, totodată, avea un gust extraordinar. Spre exemplu, prima pizza pe care am mâncat-o era o Margherita, și ne-au adus-o pe un aluat subțire, cu sos de roșii, niște mozzarella și câteva frunze de busuioc. Ar fi fost ultimul lucru de pe meniu pe care l-aș fi comandat acasă, dar a fost o pizza despre care îmi amintesc până astăzi.

Dario a dat din umeri și a spus că, cel mai probabil, ingredientele făceau diferența. Mintea mea de atunci nu prea înțelegea cum niște paste uscate din Italia puteau fi atât de diferite de cele din Moldova, sau roșiile, sau uleiul. Acum, după câteva videoclipuri de YouTube și vreo două cărți citite, înțeleg mai bine ce încerca să spună Dario. La care aș mai adăuga și tehnica lui, despre care probabil el nu era neapărat conștient, dar fiind italian din rădăcină, probabil o avea deja în memoria mușchilor. Mai mult, abia acum încep să înțeleg și entuziasmul lui pentru ingrediente și cât de înflăcărat povestea despre soiul acela de parmezan cu trufe.

Peste ani, am încercat să reproduc în fel și chip acele paste. Mi-a reușit ceva decent abia relativ recent și am înțeles, totuși, câtă complexitate este în a încerca să faci o farfurie cu ingrediente simple să fie gustoasă.

În fine, ei ne-au petrecut la aeroport și, deși nu am înțeles în acel moment, acea cină avea să rămână o experiență importantă, nu doar din punct de vedere culinar sau cultural.

(In memoriam, Dario.)