„Hristos a înviat”... Paștele mă-tii

- Mulțumesc; mă iertați, cât mă costă drumul până în sat, Lucașeuca?
- Și?! Și vrei? Mă întrebă șoferul privindu-mă nedumerit.
- Câte ruble a sî mă costi drumu până în Lucașovka?!
- A... trii lei! Mi-a răspuns bătrânul arătându-se iritat.
Îi întind banii și mă retrag prin mulțime un pic mai în spate. Înghesuială, putoare de transpirație și mahmureală... multă mahmureală. Paștele ce mai.

- Aista-i garadțkoi...
Își șoptesc două femei, analizându-mi cerceii și straiele prea... ne populare prin zona locului. Oricum, prea mult am așteptat să merg la bunici (la bunica, fiindcă deja de doi ani a rămas singura care duce povara gospodăriei), ca să-mi stric ziua. Plus că așa a fost de când mă știu – o atmosferă „familială”.

Cobor din improvizația de autobuz confecționat din fiare vechi... o căruță cu motor și un șofer ce-ar merge bine sub descrierea unui cal – cu nărav domnu'.

Fac o poză din telefon și-o bag pe Facebook, cu descrierea: „În sfârșit – la țară!”. Drumul până la casa bunicilor e de 1-2 km... timp suficient să admir frumusețile pitorești și bălegarul de cal. Crăciunul și Paștele sunt singurele sărbători când satul mai are parte de „gorodțkie”.

Intru în ogradă și sunt întâmpinat cu un „Hristos a înviat” plin de evlavie... fie: „Cu adevărat a înviat” le răspund mai mult din politețe, simțindu-mă incomod că a ajuns Iisus să fie cel care ne mai strânge la un loc... iar dacă Hristos făcea imposibilul (mergea pe apă, făcea din apă vin etc.), cu posibilul totuși nu s-a descurcat – nu i-a putut aduce și pe ceilalți de peste hotare acasă.

Toți sunt treji... bun, distracția încă n-a început. Mă rog, un gramaj mic nu se ia în considerație. Dis de dimineață, nemâncați, ăi mai bravi și pocăiți s-au sfințit cu un cinzeak de vodkă, urmat de un păhăruț de aghiazmă, iar pentru tradiție – nafură și pască drept zakuskă. Eu, ca de obicei, am ciugulit toată brânza dulce din pască și încercam să mă adaptez „climei” festive.

- Măi Sașa măi... ia și băiet mare te-i făcut, s nu șii diochi!
- Da chiar că... și di repede o crescut. Te-ai mai îngrășăt oleacă... ultima dată parcă erai mai slab ș păru șela mai lunguț....
- Las că-i mai ghine așa, și-i trebui pletele șelea? Amu arată a băiet di trebă, frumos!
M-au luat în primire femeile din casă, iar eu, în fața lor, eram Sașa cel de 7 anișori, doar că anormal de mare!

Bunica arată destul de slăbită. Să plânge de dureri în picioare și acum toiagul îi mai este sprijinul de nădejde, că de când a murit bunelul (cu doi ani în urmă, tot de Paște), e mai tot timpul singurică. Toți copiii își duc și ei traiul cum pot, iar când vin sărbătorile, se rup de la treburile casnice, doar de-o mai ajunge la bunica, să scape un pic de zarva orășenească și (deși o recunosc doar într-un moment de „căldură” după 2-3 păhăruțe) „mâine-poimâine se duce și baba... uite-o cum se stinge cu zi ce trece”.

Îi așteptăm pe restul să vină, ca să ne așezăm și noi la masă. Aici s-a iscat o discuție aprinsă:
- Da unde-s ș restu?
- Da o spus c-au s treacă întâi în vale la nănași ș-apoi s sui la mama... că așă s spune: Întâi treși pe la nănaș!
- Da, înțeleg – nănașii îs ca părinții, dar oare nu-s părinții tăi mai importanți? Sau cum – să stea baba toată ziua și să pună masa pentru fiecare cui i-a arde să apară? Întreb eu, un pic enervat de judecata neamului „aghesmuit”.
- Sașok, iaca eu di Paști fix așa – întâi treșem pi la nănaș, beem un păhăruț ș după asta mă dușem la mama ș la tata... că așa spune tradiția.
- Nanu... cred că îți era așa în drum...
- Eii... nu mai era în drum. Spune nanu încurcat și roșind un pic.

Mai aveam de așteptat. În timp ce femeile au început să așeze masa, iar bărbații și-au reluat partida de belot, eu mi-am încălecat (o corcitură între motocicletă și scuter... așa și am să-i spun) scuterul și am pornit să mai văd împrejurimile. Am accelerat prin gropi și hopuri până la o mică pajiște la margine de autostradă unde eram înconjurat de o mulțime de fete: vaci, capre, iepe etc. Hai să-i mai fac vreo două poze.

Mă întorc în ogradă unde s-a mai adunat lumea. Nici pe departe ca pe timpuri. Acum au rămas mult mai puțini și au cam înaintat în vârstă. Mâncăm și noi cuprinși în discuții domoale. Nu mai este bunelul să ia acordeonul și să ne cânte câte ceva (avea el multe piese de Paște) și nici moșul, care scotea în ogradă 2 boxe sovietice și-i punea o populară că răsuna până la vecinii vecinilor a vecinilor celorlalți.

Ne mai veselim pe seama a doi prichindei de vreo 4 anișori. Băiețelului i-a fost dăruită o bâtă de plastic cu care acesta s-a dus în coteț și a început să miluiască găinile... până acum mă mir că nu s-au ouat alea de frică. Iar fetița nu ieșea toată seara din „ei, karoce” spus atât de drăgălaș, că ne-am băgat picioarele în valori și limbă maternă, doar de a mai spune câte ceva. În sfârșit ograda este cât decât animată.

Când mâncarea a fost isprăvită, femeile au mai ieșit afară la taclale, iar bărbații ce fac? Corect – își reiau partida de belot.
- Ăi V., ia merji pa krugu ș toarnă la oameni. Nu vrei?! Ap ai sâ bei ș tu când ț-oi turna eu!
- Cumătru, iaca eu a să dau mai tari radio ca su nu te aud. Râd cu toții
- Ei dă-l ăi în mă-sa: jioaca îi 16, plus 4 di 9 ș 4 di 10... cât fași? 41! ... ap și scrii tu acolo?!

Merg să-mi iau aparatul foto, că am văzut niște lalele în grădină și totodată, să-mi mai aduc aminte cum se fotografiază... că m-am atrofiat.

Dar uite că mă plictisesc prea repede și-mi fac drum spre un verișor... să mai vorbim de ale noastre:
- Zîlile astea a să-ni ieu un stvol cu patroane rizinavâie. Am mers la tir nu demult cu băieții de la lucru și ni-o recomandat.
- Dap care-i diferența? Întreb eu (recunosc, problema mă interesa).
- Aiestea te glușesc. Fuț vreo 2 patroane ș el nu s mai scoală degrabă. Tare prikolina.
- Da, aș vrea și eu unu (o spun dar fără nicio intenție să-mi procur). Că la câți debili îs în oraș – mi-ar prinde bine.
- Da, da.... parcă-s iară anii '90.

Mai trebuiau niște lemne pentru vatră și m-am oferit să tai vreo două.
- Nu! Că-i păcat... îi Paștele!

Aha... de-ar fi acesta singurul păcat care se face de sărbătoarea de azi... de cum a început ziua, nu mai ieșim din păcate. Dar asta e – oamenilor de la țară li se permite... ei sunt mai aproape nu știu cum de Dumnezeu; până și preotului din Orhei i s-a permis să preacurvească... cu băieți (a fost un scandal la TV).

Mai spre seară, conform tradiției în familie, ne-am dus la alte neamuri să mai sărbătorim. Era musai ca nanu să se laude cu frumusețea lui de purceluș... ditamai PORCUL! Atunci m-a izbit o idee: Mașa (scroafa), era leit întruchiparea glamourului autohton – roz și plin de căcat (mai bine zis, căcăcios). Partea tristă este că Mașa mai are de căcat și glamourit vreo două zile, după care va fi omorâtă. Moare ultimul pilon al glamourului rural! (fac o poză în veșnica-i amintire).

Timpul s-a scurs destul de repede. Noaptea a trecut destul de incomod. Zorii s-au ivit destul de amorțiți.

- Bună ziua! Le spun celor de la masă care își sorbeau cafelele.
- Sașa, s spune „Hristos a înviat”!
- Dap ieri am spus!
- S spune mult timp. Pân la înălțarere.

Deși se mai preconiza o continuare a Paștelui, trebuia să plec... ba nu, nu trebuia, dar era tocmai potrivit.

Îmi iau rămas bun de la toți. Bunica e cu ochii în lacrimi:
- Deam, dacî o da Dumnezău ne-om mai vede, că șine știe când vine moartea... (de când o cunosc are ce are cu moarte, ca și restul bătrânilor).
- Ei hai... cum vin eu o dată în an... păi să ne mai vedem măcar de încă vreo 20 de ori și după asta poți să te mai gândești și la moarte. Ne-am strâns mâinile și am ieșit pe poartă.

E trist. E trist că nu mai este ca pe vremuri. E trist că am crescut și nu mai am timp... pentru nimic. Deși, timp este, doar că nouă ne place să-l irosim și să urlăm că nu-l mai avem. E trist că ne trebuie un motiv oarecare ca să ne mai vizităm bunicii, neamurile. E trist că ajungem să ne vedem rudele tot mai rar și mai rar... și spre final îi vedem deja doar pe ultimul drum. E trist că Paștele nu mai este ce-a fost, iar dacă Iisus (așa se spune în popor) a reînviat, noi nu o vom face.

Deja sunt în rutiera Orhei-Chișinău. Găsesc în telefon o poză cu focul din sobă. Din nou, o bag pe Facebook cu descrierea: „Cine știe când am să mai văd vatra asta... înapoi spre megalomonopolisul Chișinău”.... cine știe când vom „reînvia” noi; să vii în sat, la bunei și totul să fie ca pe timpuri: „Satul a reînviat! Cu adevărat a reînviat, doar pentru o singură zi”.