“Dulcele bar”: O lectură bună, ca o beție spontană
Era abia trecut de 9 dimineața, librăria abia se deschise, și a treia zi la rând eram primul cumpărător. Din nou treceam cu privirea printre rafturi, iar titlurile cărților, pe care le văzusem de atâtea ori, nu-mi mai stârneau interesul. Aveam o noapte nedormită în cap și încă o oră liberă până începeam ziua de muncă. Trebuia să-mi omor cumva timpul. Ceva-mi spunea că trebuia să și cumpăr ceva, de parcă aș fi urmat o terapie prin shopping.
În acea zi, însă, simțeam că am să ies cu mâna goală. Spre ieșire am să mă apropii de vânzătoarea plictisită, am să o întreb a ‘jdea oară dacă le-au mai adus cutare sau cutare volum, despre care tot întreb de luni întregi știind sigur că nu au venit. Când mă vede cu mâna goală, librăreasa deja își pregătește plictisită răspunsul, eu mă pregătesc să mă arăt sincer dezamăgit când îmi va spune că nu au primit volumele.
Spre ieșire, și pregătindu-mă de tradiționalul dialog de rămas bun, observ pentru prima oară un coș cu cărți la reducere. Niște volume uzate de-a lui George R. Martin, o carte despre diete, niște romane polițiste, pe scurt — plictiseală. Printre toate volumele îl văd și pe “Dulcele bar” de un oarecare J.R. Moehringer. Un roman autobiografic despre un tânăr care a crescut fără tată și a ajuns să-și caute un role-model masculin în clienții fideli ai unui bar. Scriitorul, un nume important în presa americană, corespondent pentru LA Times, Yale și Harvard terminate, premiu Pulitzer, roman recomandat de New York Times….
Am aruncat cartea înapoi în coșul cu vechituri și m-am îndreptat spre ieșire.
Câteva secunde mai tâziu m-am reîntors în grabă, am înșfăcat cartea și m-am întreptat spre vânzătoare. Mă ia prin surprindere și prețul mărișor al “vechiturii”. Aveam să regret cheltuiala…
Din dorința de a-mi confirma că am făcut o investiție proastă, și totul de dragul să evit situația stânjenitoare de a ieși din librărie fără a cumpăra ceva (de parcă mă obligă cineva), am început să citesc “The tender bar” — titlul în original — chiar în acea seară.
Adevărat, chiar mi-a fost confirmat un lucru, lecturile sunt identice cu bețiile — cele mai plăcute au loc spontan. M-a prins cartea, în parte pentru scrierea simplă, fără ornamente ridicole (aproape fără), în parte pentru momentele în care te regăsești, ți le atribui, le-ai trăit… sună a clișeu… e clișeu, unul dintre cele mai faine clișee. E trendy, e un bildungsroman, care face dese referințe la Great Gatsby, Sinatra, iubiri violente (în sensul literaturii frumoase, nu 50 de umbre bdsm), sunt bărbați din ăia care le cântă serenade iubitelor cam așa: “Be my Valenti… taci în pula mea când îți cânt!!”, multă băutură, disperare, dezamăgire și propoziții mai scurte decât asta, firește.
E o carte pe care o citești pentru atmosferă, pentru simplitate, pentru că vrei să-ți reamintești cum erai și tu la pubertate, când aveai toate indiciile și răspunsurile, când înțelegeai că te pasc niște experiențe de căcat, dar ca urmare a unei legi scrisă în ADN, alegeai de fiecare dată calea greșită, calea cea mai grea, dintr-un impuls ciudat pentru auto-distrugere.
Oricum, dacă îți cade în mână acest roman, nu avea așteptări prea mari. Șansele sunt că vei rămâne dezamăgit. Merge bine dacă o citești cu scepticism și ceva tăricică alături.
O carte care a mers bine — ca o beție spontană.